Fără Supărare

Dacă te simţi lezat, nu te supăra pe mine

Fotograf la ziarul “quality” România Liberă

Mihai Barbu, unul dintre cei mai buni fotoreporteri din România, este pus de presa “liberă” de la România Liberă unde lucrează să filmeze cu camera ascunsă.

El refuză, fapt pentru care conducerea ziarului de la care Mihai nu și-a mai luat salariul de 3 luni decide să înceapă negocieri cu alți fotografi.

Așa că Mihai și-a dat demisia zilele trecute și a publicat pe pagina sa de facebook următorul text care mi se pare că merită văzut de cât mai multă lume pentru a înțelege stadiul în care a ajuns presa românească:

M-am angajat în presă, ca fotoreporter, undeva în 2002, imediat după ce am terminat facultatea. S-a petrecut totul atât de repede încât nici n-am mai avut timp să invâț pentru lucrarea de licență, la prima încercare picând-o, evident. Mă interesa prea puțin, pentru că eram, la vremea aia, mult prea puternic prins în vâltoarea convingerii că l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Eram fotograf, la ziarul Gardianul, și cred și acum ca numai norocul a fost cel care mi-a mânat destinul pe calea asta. Visam din școala generală să fiu fotograf, cumpăram în facultate ziare doar ca să le devorez fotografiile. N-am îndrăznit niciodată, în schimb, să visez că într-o bună zi o sa fac și eu asta, cea mai tare nebunie, să fiu plătit să fac ceea ce-mi place. Și uite-mă, trăindu-mi visul. Am muncit atunci cât n-am muncit de-atunci încoace adunat. De dimineață până seara teren, developat, redacție, scanat, publicat. Fotografiam orice mi se cerea, fără prea mari dileme. Eram, cum spuneam, fotograf profesionist, aveam privilegiul ăsta. Eram plătit să fac ce-mi place, și la asta nu mai aveam ce să comentez.

După un an de armată a urmat, căzută din cer, propunerea de a lucra la Evenimentul Zilei. N-ai cum să întelegi ce însemna asta pentru mine, acest neica-nimeni al fotografiei de presă, fotoreporter cu vechime un an, între atâția alți fotografi cu grămezi de ani de experiență în spate. Adică ce însemna să lucrez umăr la umăr cu cei mai șmecheri fotografi pe care ȘTIAM că îi are țara asta, fotografi pe care îi cunoșteam de pe teren, din ziar, dar cu care nu dădusem niciodată mâna. A fost, profesional vorbind, cel mai frumos an din cariera mea. Am învațat acolo ca avem principii, că dacă tot le avem ar trebui sa le și respectăm, că înainte de a fi fotografi suntem oameni, că banii pe care mă bucur că-i iau pentru că fac ce-mi place sunt bani pe care îi merit, pentru că fac bine ce fac. Că nu e niciun noroc la mijloc.

Am plecat de la Evenimentul Zilei după un an, într-un moment în care totul decadea, la fix cum ar veni, chemat fiind la Reuters. Îți dai seama, la nici doi ani de când m-am angajat pentru prima oara în presă eram fotoreporter la una dintre cele mai prestigioase agenții internaționale de știri. Altă ligă, altă școală, alte lecții învățate. Lecții dintre care două mi-au rămas adânc întipărite în minte. Știi presa aia obiectivă, despre care înveți în toate manualele de jurnalism? Aia pe care n-o influențează nimic și nimeni, care n-are un patron sau finanțator care să dicteze politica editorială? E, aia chiar există. Și eu acolo, în mijlocul ei, cinci ani de zile asta am facut: presă ca la manual. A doua lecție învățată a fost că fotoreporter nu înseamna fotograf. Înseamna, simplu, foto-reporter, adică jurnalist, nu ilustrator. Nu atârni după niciun redactor, ești independent, ai creier, îți faci materialele singur, informezi și o faci corect.

Am ajuns, în 2010, dupa o pauză de câteva luni de hălăduială până-n Mongolia, înapoi în țară și înapoi în presa natională, la Romania Liberă. Uitasem, mărturisesc, cum e. Am călătorit înapoi în timp. Era la fel, și până și senzatia de a mă considera norocos că sunt plătit începuse să-mi dea târcoale. Asta pentru ca vedeam cum în jur, în plină criză, cum colegi fotografi rămân pe drumuri, departamente întregi sunt date afară, ziare se închid, salariile vin după luni de întârziere. Am rămas, din câți eram înainte, o mână de oameni. Mi-era dor de vremurile când ne călcam literalmente în picioare la vreun eveniment și fugeam la primul calculator să văd ce-au văzut colegii mei, concurența mea preferată, prin lentilele aparatelor lor. Eu, la rându-mi, nu mai facusem o imagine care să-mi placă și care să-mi pară că contează, de mult prea multa vreme. Impresia era ca totul se duce pe direcția în jos și, martori îmi sunt prietenii, că eu mă duc în jos odată cu treaba asta. De ce s-a întâmplat așa? Habar n-am. Cu siguranță o vină avem și noi, cel puțin una.

Și, ca să ajung la zi, după trei ani petrecuți în postura de angajat al respectivului cotidian, am avut parte zilele trecute de o discuție cu “redacția” care mi-a zdruncinat nițel principiile. N-a fost foarte complicat, și nici detalii n-am chef să dau. Ar fi trebuit să fac o chestie pe care nu vroiam să o fac, pentru că nu sunt pregătit să o fac și, pentru prima dată, am spus nu. N-a fost vreun mare lucru, doar picătura aia, știi, în paharul aproape plin. Un “da” ar fi însemnat că toate lucrurile învățate, despre care am povestit mai sus, se duc pe apa frumoasei sâmbete, iar eu nu vreau asta. Simplul fapt că mi se cere ce mi s-a cerut îmi spune cumva că ne meritam pe deplin soarta. Dacă doar cu atâta lucru am rămas după toți anii în care ar fi trebuit să invățăm ceva, atunci cine oare să fi săpat groapa în care suntem, dacă nu tot noi?

Cam aici se încheie traiectoria mea meteorică de fotograf de presă angajat. Plec fără să am alt loc in presă unde să pot pleca, ca niciodată până acum. Și mi-e bine, zău. Mă rog, un bine d-ăla, pătat de nostalgii. Sper în continuare că undeva în țara asta, cândva, se va naște o publicație care va prețui fotografia, care va respecta fotograful, o publicație pentru care functia “Flip Horizontal” din Photoshop nu exista, careia fotografiile de pe Google nu-i aparțin cu drept gratuit de publicare.

Astăzi, odată cu despărțirea de cel mai vândut ziar quality din România, flutur batista și presei române. Îți cer iertare ție, Mihai, pentru că nu am mai făcut o fotografie care să-ți placă de prea multă vreme. Îmi cer iertare, în numele breslei din care am facut parte, cititorului pe care n-am fost în stare să-l educăm în 23 de ani de presă “liberă”.

, ,

One Response to “Fotograf la ziarul “quality” România Liberă”

  • Baxy says:

    Oameni cu principii intr-o meserie cu prea putine principii. Daca nu ajungea la Reuters ci la The Sun, sigur ar fi avut aceeasi parere ca cea pe care o are acum despre presa romaneasca. Ca doar nu crede cineva ca romanii mai au ce inventa in domeniul asta. Totul este preluat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>